Este noapte si e trecut de ceva vreme de ora de somn si voi, copii mici si energici si neastamparati si bagati parca in priza, nu simtiti sa terminati toata joaca de pe ziua de azi.

Si eu insist din ce in ce mai exasperata de ora pe care o arata telefonul si voi insistati si protestati din ce in ce mai suparati ca trebuie sa incheiati cea mai tare distractie si uite asta, cearta incepe.

Vocea se ridica, plansul se porneste si cearta se inteteste cu fiecare cuvant care aduce in discutie somnul.

Apoi vine momentul ala in care facem impacare-impacare, ne pupam, ne imbartisam si ne facem complimente si incet, incet, linistea se lasa si voi va cuibariti langa mine, cu inimioarele voastre mici si toata increderea ca sunteti in siguranta.

Si respiratia devine din ce in ce mai relaxata si profunda si adormiti sub privirile mele care v-ar privi toata noaptea neobosite daca ar putea.

Si stau aici langa marginea patului vostru si privesc fetisoare adormite si nevinovate. Stau si privesc ochisori adormiti, talpite obosite si manute relaxate si imi vine sa le pup pe fiecare in parte, ca sa compensez pupicii pierduti in timpul zilei.

Si brusc mi se umple sufletul de drag si se topeste in acelasi timp de vinovatie.

Vinovatia ca am tipat iar, ca inca o seara s-a incheiat cu cearta si plans, ca mi-am dat frau liber nervilor, ca as fi putut fi mai calma si mai inventiva, ca ar trebui sa va fac sa zambiti mai des...

Si imi promit ca maine voi face diferit, ca voi fi mai rabdatoare si mai putin grabita si ca voi tipa mai putin, spre deloc.

Si apoi vine dimineata. Si suntem cu totii somnorosi si inca obositi si fara energie pentru graba si voi cu chef de stat, de jucat macar un pic inainte de plecare si uite asa reusim mereu sa fim in intarziere si agitati.

Si ba nu vreti adidasii negri, ba nu stati la imbracat pentru ca aveti alte prioritati si treburi neterminate, ba apa, ba baie, ba masinute, ba ati uitat sa inchideti voi televizorul, ba nu ati respectat randul celui care trebuia sa apese primul pe telecomanda, pe intrerupator, pe clanta usii... si nervii mei iar se amplifica si iar ma simt ca o oala sub presiune gata sa explodeze in orice moment.

Si apoi vine momentul despartirii in care fiecare plecam la ale noastre si ca de fiecare data, cu cat galagia devine mai indepartata, cu atat mai zgomotos devine regretul si dorul si sentimentul ca puteam pupa si imbratisa mai mult.

Si sper sa putem recupera diseara.

Si seara vine iar si eu vreau inca o data sa ne odihnim mai mult si voi sa mai stati inca putin...

Mereu zic ca voi face mai bine maine, dar realizez ca astazi traiesc viitorul de ieri si nu prea simt ca e mai bine deloc in unele momente.

Mi-as dori sa pot gasi butonul ala care da mai incet nelinistea si agitatia, ca sa pot auzi cum trebuie calmul si rabdarea.

Citeam undeva ca avem doua urechi si o singura gura, tocmai pentru asta. Ca sa vorbim mai putin si sa ascultam mai mult.

De ar fi asa de simplu...

Mai incerc un pic sa gasesc butonul ala...