Ma uit la tine cum ma privesti cu ochisorii astia nedumeriti si tristi in acelasi timp, care cauta sa gaseasca zambetul si bunatatea din spatele cuvintelor astea nervoase care ploua cu galeata, si imi dau seama ca nu sunt pe drumul corect. Realizez ca ceea ce fac nu ajuta si ca nervii mei sunt numai si numai despre mine, despre tine, deloc.

Ca de fiecare data, de altfel...

Imi aduc aminte de o discutie de zilele trecute in care o prietena imi povestea cum intr-o dimineata, isi ducea copiii la gradinita ca de fiecare data. Nimic neobisnuit pana aici, numai ca de data asta a surprins-o pe doamna educatoare intr-o mare criza de nervi, urland la un copilas de nici 3 ani si trangandu-l de ureche, moment in care prietena mea si-a luat copiii si a plecat.

Nu a facut reclamatie, nu s-a certat cu nimeni. Pur si simplu a facut stanga in prejur sub privirile doamnei si si-a vazut de drum.

Explicatia a fost ca in zona unde locuieste ea (un orasel la noi in tara, nu are importanta locul), nu doar ca acest comportament se intalneste des, dar el este si aprobat si sustinut de catre parinti si bunici deopotriva.

Se pare ca, in opinia lor, asa se pregatesc mai bine copiii pentru viata si ca in felul asta vor face mai bine fata greului ce va urma.

Un copil cocolosit si iubit, va fi unul mult prea sensibil si prea slab ca sa infrunte greutatile vietii, se pare.

Si eu tot stau si ma uit la ochisorii astia ai tai tristi si plini de lacrimi si imi dau seama ca nimic din ce exprima ei nu pare sa duca la ceva bun si constructiv pentru viata.

Ma uit la buza lasata, manutele neputicioase si privirea asta pierduta care inca asteapta sa vada un zambet si brate intinse si nu pot sa nu ma intreb, cum te va ajuta tristetea asta sa fii mai puternic si mai sigur pe tine pe mai departe?

Cum?

Da, poate ca ai sa inveti intr-adevar cu timpul sa iti ascunzi tristetea, sa iti infranezi lacrimile si sa iti ingheti emotiile. Da, asta clar ai putea.

Poate ai sa inveti sa nu mai ai asteptari si nici nu vei mai simti nevoia sa exprimi ce simti pentru ca oricum ai fi experimentat deja pe pielea ta ca nu prea ii pasa nimanui de suferintele tale. Bratele nu se deschid, iar plansul e pedepsit cu durere si dezaprobare.

Poate ai sa simti sa nu mai fii asa increzator in oameni si cel mai trist, poate nici in mine, cu timpul. 

Ce rost ar mai avea toate astea pana la urma daca pana si eu ti-as fi dezamagit asteptarile, ti-as fi intors spatele si ti-as fi facut rau intentionat, cand aveai mai multa nevoie de dragoste?

Niciun rost n-ar mai avea...

Pentru ca tristetea nu te-ar putea face mai puternic, ci doar si mai trist si atat.

Dezamagirea nu intareste caractere, ci doar inimi, asa cum lipsa dragostei nu motiveaza mai tare, doar naste traume. 

Vor provoca toate doar rani adanci, in suflete nevinovate, rani ignorate in timp si pregatite sa iasa la iveala la primul moment sensibil intalnit in viata, din pacate.

Si nu ti le spun ca si cum eu detin adevarul aboslut, ti le spun pentru ca sufletul meu de mama, asa le simte.

Ti le spun pentru ca desi stiu ca nu iti sunt cea mai perfecta mama din Univers si cu rabdare infinita, sa stii ca nu ti-as face rau intentionat niciodata. Si desi gresesc adesea, cu fiecare inceput de zi voi continua sa incerc sa iti fiu mama de care ai nevoie, pentru ca zambetul tau e suficient ca sa imi dau seama ca in el sta mai toata puterea unui om.

Si atata timp cat poti sa zambesti si sa iti porti sufletul plin de iubire si bunatate, nu numai ca esti cel mai puternic, dar devii automat si cel bogat de pe pamant ❤️