De oricat de multa intelegere ar avea nevoie o mamica sa simta din partea celor din jur, totusi, unele lucruri si interventii din exterior trebuie facute cu masura.

Adevarul e ca atunci cand devii mamica, mai ales pentru prima data, un intreg univers necunoscut se deschide inaintea ta si simti cum te cuprinde un amalgam de emotii, din care in final simti ca iesi destul de sifonata psihic.

Si dupa toata avalansa aceasta emotionala, in care incerci sa fii cea mai buna varianta a ta in job-ul de mama, chiar nu ajuta deloc pareri, sfaturi si interventii nesolicitate, indiferent de natura si intentia lor.

Presiunea este oricum suficient de mare cu toate grijile noastre interioare si cu tot ceea ce noi insele cerem de la propria persoana, asa ca aproape nici nu mai este loc de presiuni suplimentare.

Si cum sa mai fie loc, cand subconstientul, costientul si inconstientul nostru chiar lucreaza continuu si peste program:

- Oare voi fi o mama buna?

- Cum ghicesc ce anume are nevoie copilul meu pana invata sa vorbeasca?

- Cum stiu exact de ce plange?

- De unde stiu cand ii e frig sau cald?

- Ce hainute sunt cele mai potrivite pentru pielea lui sensibila?

- Ce detergent sa folosesc pentru spalatul hainutelor lui mici si dragalase, fara sa ii irite pielea?

- ....

- Oare voi fi o mamica buna???????????

- Pfff, NU VOI FI O MAMICA BUNA!!!!!!!!

Si monologul nostru intern, plin de intrebari existentiale, continua pe toata durata sarcinii si dincolo de ea, pentru ca, desi avem experienta sau nu, grijile de mamica nu se termina niciodata oricat de mici sau mari ne-ar fi copiii.

Si vedeti voi, toate astea te fac sa iti dezvolti un simt aparte, pe care il poate simti doar o mamica catre propriul copil si care se "personalizeaza" pentru fiecare copil in parte.

Nimeni mai bine ca o mama nu va sti sa intuiasca nevoile propriilor copii, sa interpreteze plansete, sa citeasca priviri sau sa descifreze rasete.

Si cred ca nimic nu incarca un suflet de mamica, mai tare ca o cearta cu propriul copil, indiferent de varsta lui. Si daca la aceasta cearta se mai adauga si o serie de pareri externe, necerute, menite sa intrerupa si sa corecteze explicatiile mamei dragon catre micul datator de fum, atunci avem reteta perfecta spre o "apocalipsa mentala mamiceasca".

...la mine se mai zbate si cate un ochi.

Asa ca, dragi oameni din jur, care doriti doar sa ajutati atunci cand vedeti o scena intre o mamica si copilul sau, cel mai probabil, acolo nu e loc de interventii externe si cel mai bun ajutor pe care il puteti oferi, ramane distanta.

Nu ajutati cu nimic daca incepeti in paralel cu mamica sa ii explicati copilului ca nu e bine ce a facut, sau mamicii ca exagereaza cu observatiile, sau sa distrageti atentia copilului sa nu mai planga, sau la orice altceva v-ati mai gandi. Pur si simplu, nu ajuta.

In primul rand ca este foarte greu sa asculti doua persoane care iti vorbesc in acelasi timp si in al doilea rand, in momentul in care doua persoane adulte incep sa se contrazica, copilul devine confuz si se simte vinovat. In plus, fiecare mamica isi cunoaste cel mai bine copilul, indiferent cat de vasta ar fi experienta celorlalti din jur.

Inteleg si interventia externa. Am fost acolo candva si stiu ca atunci cand privim din exterior, parca parerile si experienta noastra de viata cresc pe masura ce asistam mai mult la scena respectiva. 

Eu personal, stiam cum e cel mai bine si mai corect sa-ti educi copiii, in perioada in care nu aveam nici macar sot, dar copii. Acum cu doi copii, m-am linistit si am renuntat la "experienta" dobandita in trecut.

Stiti ca se spune ca parintele perfect exista pana in momentul in care are propriii copii ... fix pe sistemul asta eram si eu.

Dar, cu timpul am invatat ca ajutorul se ofera doar daca ni se cere si niciodata inainte de a intreba daca este nevoie de el, altfel, in loc de ajutor, riscam doar sa invadam spatiul personal al altei persoane si sa devenim doar niste bagaciosi care se cred superiori, incercand sa faca ordine in vietile altora.

Da, uneori nu este suficient doar sa avem intentii bune din pacate.

Aveti incredere in noi si in simturile noastre, pentru ca ele functioneaza indiferent daca suntem la primul copil sau la al zecelea.

Nu ne mai descurajati si nu ne demontati regulile si observatiile, doar pentru ca voi ati procedat altfel la vremea voastra.

Cel putin, nu in fata copiilor nostri.

Pentru ca la finalul zilei, eu raman mamica lui, cea care il creste, il hraneste, il educa si il ghideaza in viata si el, copilul, are nevoie de aceasta apropiere si admiratie pe care o dezvolta fara sa vrea fata de mine ca mama si fata de parinti, in general.

Asa ca, atunci cand interveniti, fara sa vreti ne stirbiti imaginea si autoritatea fata de ei, fie chiar si pentru o secunda. 

Si secunda aia, pentru noi, doare.

Asa ca, da, multumim mult pentru intentie, insa si mai mult multumim pentru retentie ❤️