Alex este primul meu baietel, cel care mi-a dat ocazia sa fiu mamica pentru prima data, asa ca mi-am concentrat asupra lui toata dorinta mea de a-i fi cea mai buna mama.

M-am documentat, am cercetat, am participat la diverse webinarii si din ce mai deduceam si eu si vedeam prin jur, am reusit sa imi conturez pentru inceput, niste idei de baza despre cum si ce se potriveste cel mai bine pentru noi ca si educatie.

Unul dintre principiile mele a ajuns a se dovedi un pic exagerat cu timpul, pentru ca atat de mult m-am axat pe indeplinirea lui, incat am uitat din vedere ca totul trebuie facut cu echilibru.

Mai exact, in cazul meu a fost vorba despre impartitul jucariilor.

Si ca o mama constiincioasa si perseverenta, am inceput sa ii explic copilului, de cate ori aveam ocazia si mai ales in momentele in care mergeam in parc, cat de importanta este aceasta impartire.

Ce putea fi rau in asta?

Invata sa imparta si sa se si joace in acelasi timp cu alti copii. Nu avea ce sa mearga prost.

Ca sa am mai mult succes, il pregateam inca de acasa, dinainte de ajungerea in parc si ii povesteam unde mergem, ce vom face acolo, ce jucarii luam cu noi si cat de frumos va fi sa se joace impreuna si cu alti copii.

Desi era inca un bebe, Alex al meu a prins usor, usor ideea si impartea. 

Mai exact, nu se mai supara atunci cand alt copil ii lua jucariile si accepta linistit sa i se ia de langa el sau chiar din mana, orice, chiar daca el se juca in momentul ala cu ele.

Si in felul acesta, ajunsesem ca noi, care avem in bagaj jumatate din jucariile de acasa, sa stam in parc uitandu-ne lung la altii cum se joaca linistiti cu ele.

Si Alex ceda, pentru ca asa il invatase mamica lui, sa imparta.

Mai mult, unele dintre jucarii erau preferatele lui si il vedeam cum sta si se uita nedumerit in timp ce alti copii i le luau si se jucau cu ele nu tocmai grijuliu.

Acela a fost momentul in care mi-am dat seama ca lectia mea de parenting avea nevoie de ajustari si imbunatatiri si ca ma dusesem un pic prea departe cu ideea mea de a imparti TOT.

Asa ca am imbunatatit regulile vechi si pe alocuri am mai creat altele noi.

In continuare discutam cu el de acasa ce jucarii luam in parc, dar de data asta il anuntam ca vom lua doar jucariile pe care este dispus sa le imparta.

Cele preferate si de care era atasat si nu simtea sa le imparta, ramaneau acasa. 

La inceput, faceam eu selectia asta pentru ca el era prea mic ca sa poata hotari, insa ma asculta cand ii explicam si usor, usor i-a intrat si lui in reflex.

In parc, alte reguli, insa am pastrat obiceiul de a pune jucariile toate la un loc, disponibile pentru toti copiii, iar el se putea juca cu orice jucarie dorea din teancul lui.

Daca voia jucaria altui copil, il "ruga" inainte sa o ia, intinzand manuta si asteptand (cand nu stia inca sa vorbeasca), iar eu eram vocea lui care punea rugamintea in cuvinte sau negocia schimburi de jucarii.

Atunci cand i se cerea, nu mereu era dispus sa renunte la jucaria pe care tocmai o avea in manuta si cu care se juca atat de frumos, dar nu mai insistam sa renunte la ea de data asta.

Explicam celuilalt copil ca inca nu a terminat sa se joace cu ce are in manuta si ca in momentul cand va fi pregatit, o va imprumuta. 

Ca sa nu las alt copil fara jucarie, ii spuneam ca are posibilitatra sa isi aleaga intre timp alta din cele pe care le aveam si erau libere.

In felul acesta, invata in continuare sa imparta din ceea ce avea, dar fara a mai renunta insa la ceea ce isi dorea si el. 

Sentimentele lui erau la fel de importante ca ale tuturor copiilor si am inteles in timp ca nu este corect ca aproape sa il oblig sa renunte la ceea ce ii place si sa incerc sa fac o bucurie altcuiva, cu pretul lacrimilor lui. 

In fond, nu invata nimic cu forta, cel putin nimic constructiv.

Apoi, dupa ce am trecut de partea asta si invatase sa isi dea jucariile si sa spuna stop atunci cand era cazul, am dat peste alt obstacol.

Cel in care alti copii nu erau dispusi nici sa imparta, nici sa faca schimb.

Aici mi se cam rupea inima, dar a functionat o abordare degajata si fara sa ii plang lui de mila:

"Jucaria nu este a noastra, iar daca baietelului ii este greu sa se desparta de ea, ii respectam dorinta. Este alegerea lui. Tu poti alege sa te joci cu alta jucarie".

Uneori intelegea, alteori, cand ii placea ceva foarte tare, insista si mai mult.

Tin minte ca intr-o zi, isi dorea foarte mult o locomotiva, cu care un baietel se juca prin parc.

Cu cat insista mai tare sa i-o dea si lui, cu atat baietelul cu locomotiva devenea mai defensiv. 

Dupa incercari esuate, bunica copilului si-a cerut scuze si ne-a explicat ca de obicei nu imparte. Nu vrea.

Nici nu era obligat sa o faca, de altfel, asa ca i-am multumit politicos si am incercat sa ne concentram atentia pe alte jocuri.

Dar Alex nu renunta. Incepuse sa planga ca vrea locomotiva...

Tin minte ca vazand ca nu intelege nimic din logica cu care ii explicam eu faptul ca nu e obligat nimeni sa ii dea nimic, i-am spus in final ca putem lua doua dintre masinutele lui si ca poate face o ultima incercare ca sa faca schimb cu baietelul.

Daca baietelul refuza si de data aceasta sa imparta, nu ne vom supara, ci urma sa ne luam masinutele si sa ne jucam cu ele la nisip.

A inteles. 

A luat masinutele cu manutele lui mici si s-a dus in fuga langa baietelul cu locomotiva si i le-a intins vesel.

Baietelul s-a uitat la ele, le-a luat si i-a intins fara sa clipeasca, locomotiva.

Eram socata.

Au inceput amandoi sa se joace, separat ce-i drept, dar fiecare cu jucariile celuilalt.

Mi s-au parut atat de dragalasi si de admirat, cu atat mai mult cu cat nu au vorbit unul cu altul, doar s-au inteles din gesturi si au facut schimbul.

Recunosc ca in momentul acela, si eu si bunica copilului, eram in extaz.

Mai mult decat atat, dupa ce s-au jucat, au inteles ca trebuie sa isi inapoieze jucariile si au facut din nou schimbul, fara plansete de despartire si alte suparari.

De atunci am prins curaj amandoi si usor, usor, a invatat sa ceara, sa faca schimb si sa accepte refuzuri.

Nu este totul perfect, nu are mereu deschiderea necesara sa accepte cand nu i se da ceea ce ii place si nu este dispus de fiecare data sa imparta ceea ce are, dar este perfect normal. Important e ca invata si incearca constant.

Si cel mai surprinzator pentru mine, este faptul ca si eu la randul meu invat zilnic, de la el.