Cand tip la tine, dragul meu copil, sa stii ca de fapt nu tu esti motivul.

Cand tip la tine, tip de fapt la neputinta mea, la oboseala, tristetea, framantarile si grijile mele.

Tip la gandul ca le-as face pe toate si nu pot, la timpul care trece si nu ma lasa sa il planific cum imi place, la vasele din chiuveta si la dezordinea din casa.

Tip pentru ca nu am fost invatata sa fac altfel si de una singura mi-e atat de greu sa invat din mers.

Tu esti un motiv mai mult decat intemeiat incat sa pot deveni mama pe care o meriti si cu toate astea, sunt zile cand simt ca nu sunt.

Regretele si lacrimile pe ascuns de dupa, nu ajuta pe nimeni prea mult nici ele...

E ca si cum ai bate un cui intr-un lemn, regreti imediat ca ai facut asta, il scoti, dar semnul ramane.

Oare asa raman semnele si in sufletul tau mic si inocent dupa fiecare tipat?

Ma urmareste gandul asta destul de des.

Si stiu ca unii pot spune ca nu e mare lucru. Ca si pe noi ne-au crescut parintii la fel, poate chiar si mai rau pe unii dintre noi si uite ce bine, frumosi si sanatosi am crescut.

Pai, dragilor, nu prea am crescut asa.

Pentru ca daca am fi asa minunati si bine educati cum ne credem, nu am simti nevoia sa tipam si sa ne varsam nervii si frustrarile pe unica fiinta care depinde total de noi si care niciodata nu ne-ar face ceva rau intentionat.

Parintii nostri, la vremea lor, au facut tot ce au putut, tot ce au stiut si au fost invatati sa faca la momentul respectiv. Ne-au dat tot din tot ce aveau si stiau si ne-au fost alaturi cum au putut ei mai bine, ceea ce e normal sa facem si noi la randul nostru fata de copiii nostri.

Numai ca "tot-ul" nostru este astazi mult mai extins fata de altadata, asa ca e normal sa il oferim pe ... tot. Nu "ca pe vremuri".

Asa ca nu, nu suntem bine.

Uneori in spatele tipetelor noastre se afla de fapt copilul din noi care inca simte nevoie sa isi faca dreptate.

In spatele tipetelor noastre se afla alte tipete inabusite, lacrimi neplanse, cuvinte nespuse, imbratisari neprimite si "te iubesc-uri" neauzite.

Se afla inca un copil care tipa din neputinta pentru ca nu a fost invatat ce sa faca cu toate emotiile care se aduna si il coplesesc uneori.

Cred ca abia in momentul in care copilul interior va fi constientizat si acceptat fix exact asa cum este, abia atunci vom fi liberi si noi sa ne traim viata de adulti cu adevarat.

Asa ca, vezi tu, dragul meu copil, cand tip, nu tip la tine 🤍