Ma numesc Andreea si tip.

Incerc sa ma las, dar uneori dependenta de descarcare rapida a nervilor e mai mare decat constiinta mea care ma trage de maneca. Si uite ca in felul acesta, inevitabil cad uneori in sevrajul tipatului...

Cam asa cred ca ar suna speech-ul meu de prezentare daca ar fi sa ma inscriu in vreun club al tipatorilor anonimi.

Si of, da! Stiu! Stiu ca nu e bine, stiu ce efecte negative produce tipatul, stiu cata tristete provoaca pentru toata lumea, dar mai ales pentru copii, si incerc sa remediez.

Uneori reusesc, alteori, explodez si urlu.

Pentru ca fazele de tipat se transforma in urlete uneori, de neputinta, de nervi, de incapacitatea mea la momentul respectiv de a intelege motivul din spatele actiunilor, de oboseala, de impulsivitate...

Si da, e nesanatos, distructiv si toxic.

Si da, personal am observat ca, cu cat un copil creste intr-un mediu mai calm si mai echilibrat, cu atat inteligenta lui emotionala este mai dezvoltata si increderea de sine mai mare.

Este o concluzie personala si nu ma cred vreo specialista in domeniu, doar ca am constatat eu una ca la ai mei copii functioneaza - in zilele in care urlatica e calma si gestioneaza bine atat emotiile ei cat si a celor din jur.

Si ar functiona si mai bine de atat, cu siguranta, daca as putea eu sa opresc valul de foc urlator din mine care iese la suprafata uneori si nimiceste tot ce intalneste in cale.

Si desi incerc, ca noi toate de altfel, sa fiu cea mai buna mama pentru copilul meu, sunt momente in care supararea si frustrarile acumulate din cauza stresului, a oboselii si a altor en-spe mii de alte motive si factori exteriori si interiori din timpul zilei, saptamanii, lunii, pun stapanire pe mine in situatii in care e mai multa nevoie de calm si in care clar se poate si altfel ...si, incep sa tip.

Si ma gandesc uneori ce bine ar fi daca as avea o carte de instructiuni clare si precise contra tipatului...

Si spun asta pentru ca sunt constienta ca este o parte din mine care trebuie doar educata in directia asta, nu este vreo teorie de fizica cuantica, doar ca, experienta si "trucurile" invatate pana acum, nu dau mereu rezultate.

Sau, ar da, daca nu as omite eu uneori sa le aplic.

Teoria este intotdeauna mai usoara ca practica.

Pentru ca in teoria mea de zi cu zi, lucrurile stau mult mai simplu. In teoria mea zilnica, stiu sa respir cand simt ca se accelereaza pulsul, stiu sa ma retrag cand imi vine sa iau atitudine, stiu sa imi anticipez izbucnirile de nervi astfel incat sa imi fie mai usor sa le calmez preventiv, stiu sa pasesc in lateral pentru cateva secunde cat sa imi pun in ordine calmul si sa imi ajustez standardele exagerate, stiu. Si uneori imi si iese, nu doar in teorie, ci si in viata reala, dar ce fac eu totusi cu datile in care iese mai putin sau nu iese deloc?

Pentru ca, in comparatie cu teoria, practica este diferita.

Pentru ca in practica, pe langa partea logica si realista, mai intervine si cea afectiva, partea aia sufleteasca care te face sa realizezi ca, nervii trec, dar vinovatia ramane.

Partea aia din suflet care isi priveste copilul plangand dupa o lupta de putere si isi da seama ca important nu e sa castigi razboiul, ci pacea. Nu castigul luptei in sine conteaza, ci modul in care procedezi si ceea ce alegi sa faci ca sa nu ajungi la ea.

Este vorba de partea aia de constiinta a mamei care realizeaza ca, oricat de ironic ar parea, cu cat vocea este mai ridicata, cu atat urechile ascultatorului devin mai surde.

Cu cat mesajul transmis are zgomotul mai mare, cu atat mai mica va fi capacitatea copiilor nostri de a asculta si de a intelege ceea ce le spunem.

Uneori uitam ca sufletul are nevoie sa "auda" inaintea urechilor si in momentul in care reusim sa facem asta, stiu ca vom fi ascultati. Total, nu doar cu urechile.

Pana atunci mai incerc, mai respir, mai sterg lacrimi si incerc iar...