In opinia mea personala si proprie, parintele perfect exista si imi aduc aminte cu nostalgie cum candva, pe vremuri, ma incadram si eu in categoria asta din inalta societate.

Spun ca ma incadram, pentru ca intre timp lucrurile s-au schimbat putin si am devenit mama, asa ca titulatura mea s-a dus odata cu primul scancet de pui de om, lucru care, treptat, a ajuns sa transforme teoriile mele de convietuire cu doi copii, in lectii de supravietuire, varianta adaptata pentru situatii apocaliptice, scrisa in 3 volume. 

In felul asta, au coborat si sparncenele mirate si privirea uimita odata cu primele tantrumuri ale mostenitorilor, iar ochii dati peste cap au fost inlocuiti cu privirea plecata si dorinta accentuata de a sapa o gropita in pamant la primele batai din picior si manutele in san, manifestate in toata splendoarea fix in momentele cu mai mult public, sub privirile stupefiate ale altor parinti perfecti, asa cum eram si eu odata.

Ba mai mult, pentru ca tacamul sa fie complet, sunt momente in care privirile stupefiate se mai si opresc in loc dornice sa urmareasca mai atent "spectacolul" si sa adauge cate un binevenit "Doamne freste!", cat sa te ajute sa simti ca ai atins culmile popularitatii intr-o secunda, fara efort si fara ca macar sa iti fi dorit aceasta atentie brusca.

Da, eram un parinte tare perfect odata ...

Aveam asa argumente solide la incapatanarea altor copii, asa convingeri fixe si asa rabdarea fara limita...

Mi se parea dragalas si chiar adorabil sa explici la infinit acelasi lucru si sa duci munci de lamurire cu puiuti de om incapatanati, pana in momentul in care a trebuit sa fac asta cu norma intreaga si cu ore suplimentare fara plata si fara concediu de odihna. 

La primul copil m-am tinut destul de bine pe linia de plutire, zic eu, in sensul ca nu aveam nevoie nici de psiholog si nici de exercitii de respiratie sau vorbit printre dinti doar ca sa mai inabus un pic din tipetele de soprana cu cariera in plina ascensiune.

Dupa 2 copii insa, lucrurile nu mai stau chiar asa armonios si calm cum le vedeam eu odata, s-au mai schimbat  "putin".

Acum vocea se ridica un pic cam prea des usor isterica spre vazduh, lucru care cred ca ma face destul de populara printre vecinii care, sper din tot sufletul ca sunt fie surzi, fie plecati de acasa in momentele noastre de <<Tom & Jerry>>, varianta consumatoare de energizante amestecate cu cafea.

In felul asta, s-a dus cu perfectiunea mea si lectiile mele de parenting, chiar daca in ignoranta mea, ma mai surprind uneori inca visand la asta.

E adevart, uneori nu sunt nici macar cea mai draguta mama, dar sa mai sper a fi si perfecta, dar, inca sper sa ma tratez.