Te privesc si observ in tacere cum cresti, cum inveti, cum incerci prin propriile-ti forte firave sa faci fata vietii.

Te privesc si admir cum te integrezi in colective noi, cum te adaptezi la situatii neprevazute si cum privesti curajos in urma vreunui prieten care nu prea are chef de joaca cu tine desi ii asteptai cu nerabdare aparitia.

Te privesc cum iti negociezi optiunile, cum iti stabilesti limitele si iei decizii asa mic cum esti si asa increzator cum devii.

Mi se strange inima cand intrezaresc chiar si cea mai mica umbra de tristete in privirea ta si simt un nod in gat la gandul ca te-ai putea simti dezamagit vreodata sau singur sau insuficient in ochii cuiva.

Sunt in egala masura constienta ca nu te pot proteja de nimic cu adevarat in viata asta, cum sunt si ingrijorata, induiosata si intristata de momentele mai putin vesele ce vor aparea inevitabil la un moment dat la orizont.

Sunt in egala masura increzatoare ca te vei descurca, cum sunt si impovarata de gandul ca vei suferi si eu nu voi avea puterea sa opresc asta.

Si mai presus de toate, sunt peste masura de fericita, implinita si recunoscatoare sa iti pot fi eu mamica.

Si ca orice mamica, as vrea sa am puterea suprema de a alunga norii de pe cerul copilariei tale, iar mai apoi din calea celui ce vei avea sa devii in viata.

Mi-ar placea sa iti pot fi soarele de dimineata care iti incalzeste fata si iti lumineaza ziua spre noi inceputuri.

Mi-as dori sa iti pot fi iarba de sub talpi care sa iti ocroteasca piciorusele de intepaturile pietrelor de pe drum purtandu-ti pasii spre cele mai aventuroase descoperiri.

Mi-ar fi drag sa iti pot fi haina cea mai calduroasa care sa te ascunda protectoare in momentele in care simti ca e iarna in jur si ca frigul te inconjoara.

Mi-ar placea sa iti fiu ploaia cea calda de vara care iti deseneaza cate un curcubeu in cale ori de cate ori uiti sau ti s-ar parea greu sa mai fii optimist sau sa speri.

Mi-as dori sa iti fiu umbrela ce are puterea sa opreasca ploaia torentiala care s-ar putea abate in unele zile in calea pasilor tai, oprind rabdatoare si hotarata stropii reci si tinandu-te la adapost de umezeala.

Mi-as dori sa iti pot fi pe viata scut protector, armura de otel, bula de cristal, pasare sub aripa careia sa iti adapostesti ingrijorarile, fricile sau picioarele obosite.

Mi-as dori sa pot fi steaua cazatoare in asteptarea careia iti pregatesti cele mai arzatoare dorinte, nerabdator sa le vezi implinite pe toate.

Mi-as dori sa fiu vantul care sa iti mature piedicile din cale, plasa de sustinere care sa iti atenueze caderile, umbra care sa te protejeze cand vreodata vei simti ca e mult prea mult soare.

Dar toate astea nu se pot face, stiu...

Din pacate uneori e nevoie de suferinta ca sa putem cunoaste fericirea, e nevoie de nori ca sa apreciem soarele, de furtuna ca sa putem descoperi ce e linistea...

Nu te pot feri de tot in viata, e adevarat.

Dar te pot iubi neconditionat, te pot imbratisa cand esti trist si pupaci cand te doare, pot sta aici atat cat sunt, atat cat ma cauti si atat cat ai nevoie.

Pentru ca mamele sunt fara sa stie toate cele de mai sus si inca un pic mai mult chiar, fara puteri magice, doar prin existenta lor, doar privite prin ochii vostri.