Uneori ma intreb cand sau daca este vreodata momentul sa ne facem loc cu tot cu realitatea noastra, in lumea magica a copiilor nostri.

In acea lume plina de visuri curate, de inocenta si de povesti interminabile cu zane si feti-frumosi, oare este cu adevarat loc sau nevoie si de realitatea noastra, sau e mai important sa ii lasam, atat cat pot, sa mai viseze inca?

E oare corect sa il facem pe Mos Craciun sa prinda viata in fata ochilor lor, sa le povestim despre secretele Iepurasului de Paste sau sa le dezvaluim din misterele Zanei Maseluta, ca mai apoi, in final, sa ii privim cum descopera ca toate astea nu au fost decat povesti?

Ne vor transforma toate astea in ochii lor curiosi si increzatori, din creatori de vise, in parinti mincinosi?

Peste timp, aura noastra de povestitori cu intentii bune se va stinge brusc oare intr-o zi, lasandu-ne in final doar simpli comentatori ce dau nastere unor minciuni frumos impachetate, ce se topesc in realitatea prezentului?

Care e granita? Cand visul devine prea fragil pentru a-l mai pastra?

Zilele trecute ti-a cazut un dintisor si te-am privit parca ca un spectator tacut cum iti faceai planuri entuziasmat pentru momentul in care Zana Maseluta va veni pentru a-ti lasa banuti si cum la final va lua dintisorul pe care, cu foarte multa grija si plin de nerabdare l-ai asezat sub perna moale.

Asa iti citisem in povesti si vazusesi in desene, deci ce sanse ar fi sa nu fie adevarat, nu...?

Apoi te-am privit a doua zi cum acea flacara aprinsa si jucausa, palpaia.

La gradinita cineva ti-a zis ca Zanele nu exista si ca banutii sunt pusi de parinti.

Mi-ai cercetat privirea cu ochii tai mari si curiosi si cu o voce sigura si ferma, m-ai intrebat:

Deci? Zi, exista Zana Maseluta sau nu?

Cum as putea minti ochii aia sinceri si care cred orbeste tot ce spun?

Vaiii si mai ales, cum as putea sa distrug entuziasmul din vocea ta si bucuria din sufletul tau mic si neincapator?

Am incercat un adevar timid, cat sa cercetez cat de pregatit ai putea fi pentru adevar:

Mami, este posibil ca banutii sa ii fi pus eu si tati...

Lacrimile care au urmat si protestele de dupa mi-au dovedit ca nu prea erai pregatit pentru adevar. Deloc.

Asa ca povestea a luat o turnura rapida si de urgenta, in care banutii erau de la parinti intr-adevar, DAR, moneda pe care o primisesi impreuna cu banutii, sigur trebuia sa fie de la Zana pentru ca noi nu stiam de ea...

Sigur? Pentru ca eu am vorbit cu toti copiii la gradinita si acum ce o sa le mai spun eu lor?????

Da, iubire... sigur...

Si ochii s-au inseninat, zambetul a prins curaj in coltul gurii si piciorusele s-au indreptat grabite catre pusculita in care iti pastrezi economiile.

Da, era si banutul de la Zana acolo!!! Cata bucurie!!!

Te-am imbratisat si te-am privit cum adormi linistit si senin, abandonat in lumea viselor tale in care totul e frumos si bun, multumindu-ti in gand ca prin tine si odata cu tine si lumea mea e tot plina de vise, fara sa fie nevoie sa adorm.