Stiu ca nu sunt mama perfecta (pfff, soc pentru mine care nu ma visam altfel decat asa), stiu ca uneori cunosc teoria mult mai bine decat imi iese practica, si mai stiu ca de cele mai multe ori invat mult mai bine din mers si din experiente decat din carti, chiar si atunci cand se intampla ca experientele astea sa vina la pachet cu remuscarile ca nu am fost la finalul zilei mama pe care incerc sa o creez la inceputul fiecarei dimineti.

Si cand ramai in pana de idei, de timp, de solutii, de energie, de rabdare si alte blocaje materne, intotdeauna este in regula sa nu ne fie rusine sa acceptam si sa cerem ajutorul ...  daca avem cui si daca suntem de acord cu asta.

Pentru ca uneori, viata e asa:

Exceptand varianta ideala in care ai nevoie de ajutor si esti ajutat, mai exista doua variante in care fie vrei ajutorul si nu ai cui sa il ceri, fie incerci sa gasesti o cale sa o scoti singur la capat, dar nu esti lasat pentru ca ti se ofera suport, desi nu ai nevoie de el, nu l-ai cerut si nici nu il doresti.

Pentru mine una, cea mai grea mi se pare varianta nr 2. 

Asta pentru ca nu imi place sa refuz oamenii care au intentii bune din teama de a nu le rani sentimentele si apoi din cauza piticilor mei de pe creier care vor sa isi demonstreze constant ca sunt in stare sa-si resolve singuri problemele si care s-ar simti mult prea neputiciosi si poate chiar incapabili daca ar accepta ca exista ceva ce nu pot face singuri.

Si stiind ca interventiile din jur vin uneori doar din simpla dorinta de a ajuta, de a fi util, de a face un bine, incerc sa le iau ca atare si in acelasi timp sa impac si micuta faptura urlatoare de langa mine, cu cat mai mult tact posibil – desi, uneori recunosc ca m-as aseza si eu langa si as urla cot la cot cu el cu cel mai mare drag, mai ales in urmatoarele situatii:

1. Cand i se dau dulciuri copilului sau alte alimente fara sa fiu intrebata sau cand sunt intrebata fix de fata cu el – al meu are intoleranta la lactoza si de aici (dar nu numai), sunt nevoita sa refuz unele "gustari" oferite cu toata dragostea si seninatatea.

2. Cand incerc sa il calmez, dar nu reusesc sa-mi duc pana la capat ideile, nici gandurile pentru tot se aude din exterior: "vai dar ce baiat mare si plange, ce rusine!", "ce urat esti cand plangi" sau se incearca sa i se distraga atentia.

3. Cand plange si este atins sau pupat pe manute  de catre adulti pe care nu ii cunoastem (pentru ca ... microbi...).

4. Este facut sa se simta prost si rusinat ca sta in brate sau pentru ca cere afectiune.

5. Sunt criticata de fata cu el, fara a se cunoaste toate datele problemei.

In oricare situatie ne-am afla, stiu, cel mai mult ajuta tactul ... asa ar fi ideal.

In felul asta, nici cei carora ne adresam nu se simt respinsi si nici noi nu stam sa avem mustrari de constiinta dupa, pentru cine stie ce vorba aruncata la nervi si din impulsivitate.

Deci, constienta de acesti factori, incerc in pauzele de gandire lucida sa o imblanzesc cat mai tare pe Mama-Dragon din mine si sa o scot la inaintare mai des pe Doamna Mama, chiar daca uneori, recunosc ca dragonul o mananca pe "doamna'' mea interioara cu tot cu rochie si pantofi ...