E seara si ne pregatim de somn.

Incepe ritualul obisnuit cu "vreau apa", "ma duc la baie", "nu am perna preferata" si tot tacamul, plus pupicii si imbratisarile din dotare.

Dupa ce ne mai certam un pic pe cine inchide primul usa si cine stinge ultimul lumina, reusim performanta de a ne baga si in pat.

Si ca de obicei, in bezna si linistea noptii, incep si nelipsitele intrebari existentiale:

- Mami?

- Da?

- Pupicii nostri se duc direct in inima?

- Ce dragut! Nu m-am gandit niciodata asa, dar imi place cum suna.

Da, putem spune ca se duc si in inima.

- Si dupa ce se duc in inima, inima creste si devine din ce in ce mai mare?

- Nu creste neaparat inima, dar putem sa spunem ca bucuria din inima creste atunci cand primim pupici.

- Si suntem mai fericiti?

- Dap, suntem.

- ...

- Acum putem sa dormim?

- Nu pot sa dorm. 

- De ce?

- Eu vreau sa dorm pe o parte, nu asa cu burta in sus.

- Aha ... pai si, dormi pe o parte ... 

- Nu pot, ca se sterg pupicii de la tati de pe obraz.

- Inteleg...

Eu zic ca poti dormi linistit. Sa stii ca pupicii de la mami si de la tati nu se sterg niciodata de pe orazul tau. O sa ii porti mereu cu tine, indiferent ce ai face si oricum ai dormi.

- Da?????

- Da, da, fara grija.

Si in sfarsit se aude linistea, cum obisnuieste sa zica tot el, omuletul vorbitor cu intrebari interminabile si curiozitate infinita.

Si el adoarme, iar eu raman sa ma gandesc zambitoare, in linistea noptii, la pupicii astia pe care brusc ii vad alfel acum, prin ochii lui si cu inima neincapatoare.

Si cumva, asa si este. 

Sunt pupici care ne raman vesnic pe obraji si frunte oricat de mult ne-am spala pe fata, indiferent cum am dormi si indiferent cat timp ar trece.

Ei raman neschimbati, ca o stampila rezistenta in timp, atata timp cat oamenii ne raman adanc in inimi.