La Vladut (aproape 3 ani acum), a mers totul ok cu olita si tot tranzitul, lucru care ma facea chiar foarte fericita mai ales ca ma simteam pe teren sigur de vreme ce si la fratele lui urmasem aceiasi pasi.

Toate bune si frumoase pana in ziua in care a inceput sa aiba probleme cu burtica din cauza unor alergii reactivate la proteina din lapte si de atunci marele chin al iesitului afara l-a facut usor, usor sa nu isi mai doreasca sa foloseasca nimic. Nici olita, nici toaleta (merge fara probleme la ambele pentru pipi, dar pentru partea a doua nu mai voia sa auda de nimic).

Si cu cat teama lui ca l-ar durea burtica crestea, cu atat cresteau si insistentele mele - lucru care bineinteles, nu imbunatatea cu nimic relatia dintre el si olita.

Intr-o seara, pe cand incerca el sa se ascunda de mine pentru ca avea ca obiectiv sa fuga de privirile mele ca sa poata face in pantaloni, il vad si incep sedintele de convingere:

- Vladut, hai te rog la baie. Mergem amandoi la toaleta ca e mai usor asa. 

- Nuuuuu!

- Da, dar asa nu e o solutie. Uite, esti imbracat, nu ai scutec si iti dai seam cum va fi?

Si incep sa ii explic constiincioasa si plina de patos care sunt argumentele pro si contra (mai mult contra de fapt) a facutului in pantaloni.

Nimic. Era de neinduplecat si deja totul devenea ca un film de desene animate cu Tom si Jerry. 

Eu mergeam catre el cu explicatiile mele logice, el, total nesensibilizat de logica mea, fugea de mine.

Cand in final am epuizat toate armele convingerii, a zis rabdarea mea, GATA, EU MA RETRAG!, asa ca, pentru a evita totusi o catastrofa mirositoare, l-am luat in brate si in ciuda protestelor lui, l-am dus la baie. 

In tot timpul asta, ratiunea mea aproape decuplata, imi tot dadea semnale ca nu e ok ce fac, ca nu ajuta la nimic, ca voi inrautati situatia, ca... dar eram deja pe modul ignore, prea ocupata sa incerc si ultima carte. 

Cum era de asteptat, chiar nu a ajutat la nimic. El in crize mari ca nu avea de gand sa faca un drum pana la baie si cu toate astea fusese dus pana acolo impotriva dorintelor lui, eu stresata si frustrata ca nu pot rezolva pe nicio cale situatia.

Si l-am lasat.

A plecat in bucatarie, hotarat sa isi gaseasca alt colt de liniste.

Greu sa te lupti cu un copil incapatanat, imi zic in gand.

Respir si merg dupa el.  

Deja il vad cum ia pozitie de retragere dar il linistesc ca nu am venit sa il iau, doar am de gand sa stau pe scaun langa el si sa vorbim. Si incep:

- Uite, Vladut, stiu ca ti-e greu sa mergi la baie. Probabil pentru ca la inceput te-a durut foarte tare burtica si acum ti-e frica, nu? (asculta atent)

- Da... zice el.

- Tu stii ca acum mami iti da pliculetele alea speciale care te ajuta la burtica, plus ca nu mai bei laptic, deci nu va mai fi asa greu, ai sa vezi. Promit sa stau langa tine cat ai nevoie si daca te mai doare ceva, te ridici. Ok, imi dai manuta sa merge amandoi?

- Da! Si vine cu manuta intinsa spre mine de parca toata increderea lui era acolo si mi-o dadea mie.

L-am luat de manuta impresionata de maturitatea cu care a avut rabdare sa ma asculte pana la sfarsit si de curajul de a accepta ceva de care chiar se temea foarte tare.

Am rezolvat problema rapid si amandoi ne-am tinut de cuvant pana la capat.

Am simtit ca fiecare am invatat cate ceva din asta.

El, ca poate avea incredere in mine, iar eu...

Eu nu incetez sa fiu impresionata de cat de maturi pot fi daca am rabdare sa le ofer ocazia.