Dintotdeauna am urat cu tot sufletul despartirile. De orice fel. De oameni, de lucruri, de momente, de amintiri.

Si stau acum, mama fiind, si imi dau seama ca fiecare zi a mea ca mama de pitici e o mica despartire in sine si ea.

Si desi nu imi place melancolia si plansul de mila, nu ma pot abtine sa nu constat (de cateva ori pe saptamana) evidentul si inevitabilul, ca nu ii pot avea mici pentru totdeauna si ca, in felul asta, cu fiecare zi ce trece, sunt un pic mai departe de mamica de ieri si de copiii ei mici si nazdravani.

Nu or sa imi vina alergand inainte o viata intreaga, nu vom mai dansa prin camera asa cum nu vom mai gati nici impreuna si nu imi vor mai cere sa ne jucam cu masinutele sau ascunselea prin casa.

Vor trece si momentele de "ia-ma in brate" si cele de "pupa-ma sa treaca" si probabil bratele mele vor cauta uneori imbratisari care se vor lasa asteptate si obrajii mei vor astepta pupicuri care vor intarzia si ele sa apara.

Nu vor mai fi nici macar urme de manute pe mobila, pe geamuri sau oglinda de la baie, si desi ieri tipam pentru asta, astazi simt ca deja imi e dor si parca nici nu imi vine sa le mai sterg.

Si am asa o mare ciuda pe mine cand vad ca nu ma bucur suficient si la adevarata valoare de momentele astea care atat de usor trec.

Ma supar pe mine cand imi dau seama ca sunt zile in care nu mai am rabdare deloc, ca in loc sa incurajez discutiile, caut sa opresc valul de povesti si de "de ce-uri" doar ca sa ii stiu seara bagati in pat un pic mai devreme.

Dau distractiile pe reguli si explicatiile pe tipete, desi in zile in care reusesc sa pastrez echilibrul, e muuuult mai bine.

Fac tot ce pot si tot ce stiu, sunt constienta, insa si timpul la randul lui, face ceea ce stie el cel mai bine sa faca. Sa treaca.

Si apoi inghit nodul din gat, ma scutur, imi pun zambetul pe buze si imi dau seama ca e in regula.

E frumos sa ai copii mari, e un privilegiu sa poti sa asisti la cresterea asta, sa o imbogatesti, sa o ajuti sa se echilibreze la nevoie si sa o sustii din umbra.

Este in regula sa le dam curaj sa paseasca in viata si apoi sa ii lasam sa o traiasca, sa se bucure de ea si sa exploreze.

Este perfect normal si firesc, la fel cum este de minunat, sa avem copii independeti si fericiti.

Noi oricum nu plecam nicaieri cu adevarat. Ramanem pentru totdeauna mamicile lor, ca un far care lumineaza si ghideaza vaporul in drumul lui prin viata, facand ceea ce se pricepe cel mai bine o mama sa faca: sa vegheze de la mal.

(...si sa isi faca griji 🙈😁)